*Disclaimer: articolele din seria Constituțiile României din 1858 până în prezent. Tot ce trebuie să știi despre ele au apărut pentru prima oară pe blogul Avocatoo.ro, în 2020.
Constituțiile României din 1858 până în prezent. Tot ce trebuie să știi despre ele
Adela Ștefan
Vlad Adamescu
Convenția de la Paris și Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris
În doctrină, Convenția de la Paris din 1858 a fost reținută deseori ca reprezentând prima Constituție a poporului român, prin care au fost revendicate o parte dintre cererile exprimate la acea vreme, îndeosebi în timpul Revoluției pașoptiste.
Convenția de la Paris a fost adoptată într-un contextul favorabil, când convocarea Congresului de Pace de la Paris (1856) a pus capăt Războiului Crimeei, din care trupele rusești au ieșit înfrânte, pierzând din influența pe care o aveau asupra regiunii de est a Europei. În cadrul Congresului, reprezentanții mișcării unioniste a românilor au avut posibilitatea de a-și susține idealul de unire a Principatelor, în timp ce statele vestice manifestau, de asemenea, o atitudine pozitivă privitoare la problematica ridicată: mai multe personalități politice, îndeosebi din Franța, au susținut planurile de unificare statală.
Poporul român a fost consultat prin intermediul adunărilor ad-hoc convocate la Iași și la București, în anul 1857, iar lucrări finale au fost comunicate puterilor întrunite un an mai târziu la Conferința de la Paris, care s-a încheiat cu adoptarea Convenției.
Prevederile principale ale Convenției consemnau unirea parțială a celor două principate sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care urmau să rămână sub suzeranitate otomană și sub protecția marilor puteri europene. Autonomia era garantată în schimbul plății către Poartă a unor sume de 1.500.000 de piaștri pentru Moldova și de 2.500.000 de piaștri pentru Țară Românească.
Pe planul organizării interne, Convenția prevedea că pentru fiecare țară trebuiau aleși câte un domn și câte un guvern, care să îndeplinească împreună funcția executivă. Legiferarea, în fiecare Principat, revenea în sarcina domnului, a unei Adunări Elective și a unei instituții comune celor două țări, Comisia Centrală de la Focșani. Legile care erau de interes doar pentru un singur principat erau votate de Adunare, la propunerea domnului, pe când cele care interesau ambele țări erau elaborate de Comisie și votate de ambele Adunări. Puterea executivă aparținea unei alte instituții comune, Înalta Curte de Justiție și Casație, cu sediul tot la Focșani.
În urma dublei sale alegeri din 1859 și a loviturii de stat din 1864, Al. I. Cuza emite un nou act cu valoare constituțională, anume Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris, prin care sporesc puterile domnului în stat, instituind un regim de autoritate.
Statutul dezvoltător consacra în continuare separația puterilor în stat, dar subordona legislativul și executivul hotărârilor domnului; era unicul organ care putea iniția proiecte de lege, având și drept de veto asupra lor; putea să numească în funcție miniștri sau să dizolve Adunarea legislativă, a cărei înfățișare a fost schimbată: de la sistemul unicameral, în care funcționa doar Adunarea Electivă, s-a trecut la un sistem bicameral, instituindu-se o putere legislativă formată din Adunarea Electivă și Corpul Ponderator.
Actul constituțional a fost însoțit și de o Lege electorală; votul rămânea cenzitar, însă alegătorii erau împărțiți în două categorii: direcți și primari. Alegătorii direcți erau știutori de carte și aveau cel puțin 25 de ani, plătind o contribuție de 80 sau de 110 lei; alegătorii primari nu aveau studii și plăteau o contribuție mai mică. Cei care nu erau cotizau, nu puteau vota.
Statutul a rămas în vigoare și a reglementat raporturile din stat până la adoptarea Constituției din 1866.
Constituțiunea din 1 iulie 1866
Context istoric și adoptare
Având în vedere abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza la 11/23 februarie 1866, a fost instituită o Locotenență Domnească formată din generalul Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu și colonelul Nicolae Haralambie, însărcinată cu aducerea în țară a unui principe străin, o veche doleanță a Adunărilor ad-hoc din 1857. Locotenența a adresat invitația de a deveni domn al Principatelor prințului Filip de Flandra, fratele Regelui Belgiei, el fiind și proclamat domnitor de către Adunarea Electivă, sub numele de Filip I. Acesta însă declină propunerea, Locotenența Domnească, prin intermediul lui Ion Brătianu, orientându-se spre prințul Karl Ludwig Hohenzollern-Sigmaringen, din ramura catolică a familiei domnitoare a Prusiei. Neavând decât un acord verbal reticent din partea lui Carol, Brătianu se întoarce în țară pentru a organiza plebiscitul de confirmare a lui Carol: din 686 193 de voturi exprimate, 685 696 erau pentru alegerea lui Carol ca domn al României (Hitchins 2017, 27). Încurajat de majoritatea covârșitoare obținută, dar și la îndemnurile lui Bismarck (memorii Carol), noul domnitor depune următorul jurământ la 10 mai 1866: „Jur a fi credincios legilor țării, a păzi religiunea românească precum și integritatea teritoriului ei, și a domni ca Domn constituțional” (Focșenenanu 2009, 38). La doar două luni de la rostirea jurământului, Adunarea Constituantă vota proiectul Constituțiunii, promulgată apoi la 30 iunie de Domnitorul Carol I și intrată în vigoare la 1 iulie 1866, data publicării în Monitorul Oficial.
Formă și conținut
Prima constituție a României era inspirată din cea a Belgiei din 1831, considerată cea mai liberală a Europei vremii, confirmând intenția politicienilor români de a crea o „Belgie a Orientului” (gazeta liberală „Steaua Dunării”). Astfel, ambele constituții erau subdivizate în 8 titluri, urmând aceeași structură, unele articole fiind reproduse cu exactitate, existând însă numeroase aspecte originale.
De la primul articol al constituției, se remarcă dorința constituanților români de a dobândi independența națională deplină. Astfel, deși formal aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman, „Principatele-Unite-Române” constituiau „un singur Stat indivisibil, sub denumire de România”. Nicăieri în Constituțiune nu se făcea referire la Imperiul Otoman sau la vreun raport de subordonare între statul român și acesta. Regimul drepturilor era foarte extins, liberalii și conservatorii fiind de acord asupra multor aspecte: se afirma egalitatea în fața legii (art. 10) și desființarea privilegiilor nobiliare (art. 12). Proprietatea era declarată sacră și inviolabilă (art. 19), interzicându-se confiscarea averilor (art. 17). În articolul 13 era stipulată „neviolabilitatea” domiciliului cu excepția cazurilor prevăzute de lege, precum și necesitatea mandatului judecătoresc în vederea efectuării arestărilor, cu excepția infracțiunilor comise în flagrant („vină veghiată”). Pedeapsa cu moartea era interzisă pe timp de pace (art. 18). Ar putea părea surprinzător, însă în privința libertății de exprimare, legea fundamentală de acum un secol și jumătate era mai permisivă decât cea aflată acum în vigoare: articolul 24 interzicea cenzura de orice fel, precum și suspendarea și suprimarea publicațiilor. Despre controversatul articol 7, care stabilea condițiile obținerii cetățeniei române, ne vom referi pe larg în contextul revizuirii din 1879. În fine, elitele politice implicate în elaborarea proiectului de constituție au dorit să asigure pentru totdeauna progresul înregistrat pe timpul domniei lui Alexandru Ioan I în privința chestiunii agrare. În acest scop, au fost introduse articolele 20 și 133, care consacrau ca intangibile pământurile oferite țăranilor prin Legea rurală din 1864.
Sistemul politic era reglementat în „Titlul III. Despre puterile Statului”, titlu subdivizat la rândul său în capitole și secțiuni. Se stabilea că toate puterile statului emanau de la națiune, care nu le putea exercita decât prin „delegațiune” (art. 31).
Astfel, puterea legislativă era exercitată colectiv de către Domn si „representațiunea națională”. Aceasta din urmă era formată din Senat și Adunarea deputaților. Spre deosebire de actele constituționale din timpul domniei lui Cuza, sub regimul Constituțiunii din 1866, Adunarea deputaților și Senatul deveniseră aproape un partener egal al Domnului, în domeniul legislativ. Astfel, un proiect de lege putea fi inițiat de oricare dintre cele trei ramuri ale puterii legislative, cu excepția celor privitoare la veniturile și cheltuielile statului, sau la contingentul armatei, care trebuiau să-și aibă originea în Adunare (art. 33). Parlamentarii primeau dreptul de a interpela miniștrii, care trebuiau să prezinte explicații ori de câte ori le era cerut acest lucru (art.40-50). Ambele camere erau autonome, stabilindu-și singure câte un regulament de organizare (art. 53). Deputații aveau un mandat de 4 ani, iar senatorii, de 8 ani, jumătate fiind înlocuiți la fiecare 4 ani (art. 67; art. 68).
Constituțiunea din 1866 opera după principiul votului censitar, alegătorii fiind împărțiți în patru colegii electorale (art. 57-64) pentru alegerea Adunării, și două pentru alegerea Senatului. Așadar, la Adunarea deputaților, din colegiul întâi făceau parte marii proprietari, cu un venit funciar de peste 300 de galbeni; în colegiul al doilea erau proprietarii mijlocii, cu un venit funciar între 100 și 300 galbeni; în colegiul al treilea erau comercianții și industriașii, care plăteau statului un impozit de cel puțin 80 de lei. În acest colegiu intrau și practicanții tuturor profesiunilor liberale, ofițerii în retragere, dar și pensionarii statului, aceste categorii fiind scutite de cens. Din colegiul al patrulea făceau parte „toți aceia cari plătesc o dare către stat ori cât de mică”. Aceștia votau indirect: 50 de alegători de la colegiul al patrulea desemnau un delegat, toți delegații dintr-un județ alegând apoi un deputat. Trebuie remarcată restrângerea semnificativă a drepturilor electorale inaugurată de Constituțiunea din 1866: conform Statutului lui Cuza, exista un alegător la fiecare 8-9 locuitori. După 1866, proporția a scăzut la 1 alegător pentru fiecare 83 de locuitori (Adam 2018, 41). Pentru alegerile din 1883, cei 23 584 de alegători ai colegiilor I, II, și III trimiteau în Adunare 118 deputați, iar cei 626 906 de alegători din colegiul al IV-lea (care votau indirect), trimiteau 30 (Hitchins 2017, 34), populația totală a țării fiind de circa 5 milioane de locuitori. La Senat existau două colegii, primul fiind rezervat marilor proprietari rurali cu un venit de peste 300 de galbeni, iar cel de-al doilea, proprietarilor de imobile din orașele reședință de județ, cu un venit de până la 300 de galbeni (art. 68). De asemenea, profesorii fiecărei universități, de la Iași, respectiv București, alegeau din rândurile universitarilor câte un senator (art. 73). Erau membri de drept ai Senatului Moștenitorul Tronului (cu drept de vot de la vârsta de 25 de ani), precum și mitropoliții și înalții episcopi (art. 76).
Puterea executivă era „încredințată” Domnului (art. 35), nefiind înscrise în Constituțiune instituții precum Consiliul de Miniștri (guvernul) sau președintele acestuia (primul-ministru), fiind totuși reglementat statutul miniștrilor (art. 97-103). Domnul numea și destituia miniștri, aceștia fiind responsabili Lui, și nu Reprezentanței naționale. Tot Domnul sancționa și promulga legile, putând refuza sancționarea oricărei legi, fără motivare. Carol se confruntase, în perioada redactării Constituțiunii, cu opoziția deputaților, care doreau ca șeful statului să nu aibă un veto absolut, ci doar unul suspensiv, pe model american (Kremnitz 2014, 37), putere care i-a fost până la urmă acordată. Domnul asigura executarea legilor și avea o mare latitudine în interpretarea lor (Hitchins 2017, 32), putând crea regulamente în acest sens. De asemenea, putea dizolva camerele (ambele sau doar una dintre ele) în orice moment, respectând însă prevederile constituționale conform cărora acestea trebuiau să fie în sesiune cel puțin trei luni pe an, iar orice act de dizolvare trebuia să conțină data organizării noilor alegeri. Domnul mai era „capul armatei” și încheia tratate cu alte state, care trebuiau însă ratificate de puterea legislativă. În fine, Domnul nu era răspunzător pentru actele Sale, persoana Sa fiind inviolabilă: toate actele trebuiau contrasemnate de un ministru.
Trebuie menționat și articolul 96, potrivit căruia Domnul nu avea alte puteri în afara celor stabilite prin Constituțiune. Acest articol reprezenta asigurarea constituanților români că Domnul nu va putea niciodată guverna autoritar și extra-legal, așa cum făcuse Cuza.
Puterii judecătorești nu îi erau dedicate decât două articole, față de 16 în Constituția Belgiei. Articolul 104 interzicea crearea tribunalelor extraordinare și instituia Curtea de „casațiune”. Articolul 105 introducea juriul pentru delictele criminale, politice și de presă. Deși limitată evident sub regimul Constituțiunii din 1866, independența și puterea curților se va extinde treptat, culminând cu „afacerea tramvaielor” din 1912, prin care puterea judecătorească și-a asumat sarcina de a controla constituționalitatea legilor, chiar dacă legea fundamentală nu prevedea expres acest lucru.
Procedura de revizuire
Conștienți de evoluția firească a societății, autorii Constituțiunii din 1866 nu au impus limite revizuirii, dar au stabilit o procedură relativ dificilă: camerele legislative constatau necesitatea revizuirii, emițând o declarație în acest sens, care trebuia citită de trei ori din 15 în 15 zile în ședință publică și votată de ambele Adunări. Apoi, Reprezentanța națională era dizolvată de drept, urmând ca în termen de două luni să fie organizate alegeri pentru Camerele de Revizie, care primeau în acest fel mandat de la națiune pentru revizuirea Constituției. Toate amendamentele aduse legii fundamentale trebuiau votate cu două treimi din numărul membrilor Camerelor (Titlul VII, art. 129).
Revizuirea de la 12 octombrie 1879
În urma cuceririi independenței, recunoașterea oficială a României ca stat independent pe scena internațională depindea de îndeplinirea exigențelor articolului 44 al Tratatului de Pace de la Berlin din 1 iulie 1879, conform căruia credința religioasă nu putea împiedica exercitarea drepturilor politice si civile niciunui locuitor al României. Ori, articolul 7 din Constituțiune stipula că puteau deveni cetățeni români doar creștinii, în vederea excluderii evreilor și turcilor de la posibilitatea „împământenirii”. Legislatorii români au acceptat cu mari dificultăți, după dezbateri îndelungate, și cu multe condiții, cerința impusă de Marile Puteri, creându-se inițial două tabere: cei care nu se opuneau din principiu ridicării barierei religioase, dar care erau profund nemulțumiți de impunerea de cerințe nemeritate asupra unei țări victorioase în război; și cei care se temeau de concurența economică a evreilor, mai ales în Moldova. Până la urmă, a fost respectat Tratatul, eliminându-se discriminarea religioasă. Cu toate acestea, în versiunea revizuită, naturalizarea nu putea fi oferită decât individual, prin lege specială, existând și alte cerințe precum și unele derogări.
Proclamarea Regatului României prin Legea nr. 710/1881 nu a necesitat revizuirea Constituțiunii, fiind vorba doar de schimbări de ordin semantic, care puteau aștepta o revizuire mai amplă.
Aceasta nu s-a lăsat mult așteptată, revizuirea de la 8 iunie 1884 fiind cunoscută în principal pentru lărgirea drepturilor electorale. Astfel, la insistențele unor liberali radicali ca C. A. Rosetti, care dorea înființarea unui singur colegiu electoral care să cuprindă pe toți știutorii de carte (Focșeneanu 2009, 54), guvernul liberal condus de Ion Brătianu cedează și se declară de acord cu o reformă electorală mai limitată. În acest scop, liberalii au folosit toate pârghiile statului pentru a obține două treimi din locurile Camerelor de Revizie, majoritatea necesară revizuirii Constituției. Pentru Adunarea deputaților, primele două colegii sunt contopite, venitul necesar fiind coborât de la 300 de galbeni la 1200 de lei (circa 102 galbeni), venit funciar sau urban. În colegiul al doilea intrau toți cei care plăteau un cens de minimum 20 de lei, precum și absolvenții de minimum 4 clase, pe lângă categoriile aflate înainte în colegiul al treilea. Colegiul al treilea rămânea dedicat celor care plăteau un impozit, oricât de mic, statului, însă prin delegați mai votau acum doar analfabeții și cei cu un venit funciar mai mic de 300 de lei, care nu se încadrau în categoriile anterioare. La Senat erau menținute cele două colegii, însă se întărea caracterul său urban prin reducerea censului cu o treime și acceptarea veniturilor de proveniență urbană și la primul colegiu (Adam 2018, 42-43).
Următoarea revizuire a Constituțiunii a avut loc la 19 iulie 1917, în condițiile desfășurării Primului Război Mondial. Regele Ferdinand, luând seama de imensele sacrificii făcute pe front de soldații Armatei Române, în majoritatea lor țărani fără drept de vot și fără pământ, a făcut o promisiune trupelor, conform căreia combatanții urmau să fie împroprietăriți cu pământ și să primească drepturi politice. Astfel, a fost revizuit articolul 19, care în varianta sa nouă conținea în detaliu condițiile împroprietăririi țăranilor, începându-se cu exproprierea Domeniilor Coroanei; precum și articolele 57 și 67, care prevedeau alegerea deputaților și senatorilor de „cetățenii români majori, prin votul universal, egal, direct, obligatoriu și cu scrutin secret pe baza reprezentărei proporționale”. Revizuirea din 1917 avea o natură temporară, dat fiind războiul încă în desfășurare și contradicțiile din textul Constituțiunii (era afirmat principiul votului universal, însă Camerele de Revizie nu apucaseră să elimine articolele referitoare la votul censitar). Dreptul de vot universal masculin va fi reglementat de trei decrete-legi în anii următori, însă Regatul României, reîntregit în decembrie 1918, avea să primească o nouă Constituțiune abia în anul 1923.
