Constituțiile României din 1858 până în prezent. Tot ce trebuie să știi despre ele
Adela Ștefan
Vlad Adamescu
Constituțiunea din 29 martie 1923
Context istoric și adoptare
În 1922, România era singurul stat constituit sau întregit după războiul mondial care nu revizuise sau adoptase legea fundamentală, pentru a reflecta noile realități politice și economice. În acest context, în ianuarie 1922, Regele Ferdinand cheamă la guvernare Partidul Național Liberal condus de Ion I.C. Brătianu, care cere organizarea de alegeri parlamentare. Ferdinand continua astfel principiul instaurat de predecesorul său, potrivit căruia guvernul „dădea” parlamentul: regele chema mai întâi un partid la guvernare, apoi acel partid se folosea de toate pârghiile statului pentru a câștiga alegerile, de multe ori cu rezultate zdrobitoare.
Procedura de adoptare a Constituțiunii a fost contestată vehement de Opoziție, în special de liderul Partidului Național Român (din Transilvania), Iuliu Maniu, și de liderul Partidului Țărănesc, Ion Mihalache. Nemulțumirile Opoziției legate de procedură pot fi rezumate la două aspecte: 1) Decretul regal nr. 341 din 22 ianuarie 1922 dizolva Adunările legiuitoare și stabilea datele alegerilor pentru „Adunări Naționale cu Putere Constituantă”, în vederea adoptării unei noi Constituții. Or, reclamau naționalii și țărăniștii, sub regimul constituțional în vigoare, acest decret era neconstituțional, legea fundamentală trebuind fi revizuită conform articolului 128, cu citirea declarației de revizuire adoptată de camerele normale ale parlamentului de trei ori din 15 în 15 zile; 2) Opoziția și ziarele ei remarcau tacticile agresive folosite de reprezentanții liberalilor în campania electorală și în timpul votării, cerând de asemenea un guvern neutru politic care să se ocupe de alegerile pentru Adunările Constituante, pentru că „nu se poate ca un guvern de partid să convoace o Constituantă în favoarea partidului său” (Sbârnă 2012, 30-31). Dincolo de aspectele de procedură, Opoziția (în special reprezentanții politici ai regiunilor istorice proaspăt intrate în componența Regatului) nu dorea ca proiectul Constituțiunii să fie alcătuit în totalitate de liberali, care ar fi creat (și au creat) un stat puternic centralizat. Liberalii au răspuns chestiunilor de procedură argumentând că era vorba de un pact fundamental nou: Constituțiunea din 1866 fusese aprobată de reprezentanții Principatelor Unite (Moldova și Țara Românească), deci nu putea fi pur și simplu revizuită și extinsă asupra noilor regiuni ale țării. Cel puțin formal, era nevoie de o Constituțiune nouă, adoptată de reprezentanții întregii Românii Mari. Pentru a demonstra acest lucru, a fost votat fiecare articol în parte, ca la adoptarea unei noi legi fundamentale, și nu doar acele articole care se revizuiau (Focșeneanu 2009, 78).
Textul Constituțiunii este adoptat de Adunarea Deputaților la 26 martie, de Senat la 27 martie, apoi promulgat de Regele Ferdinand la 28 martie, legea fundamentală intrând în vigoare a doua zi, în momentul publicării în Monitorul Oficial. Deși contestată la momentul adoptării, Constituțiunea din 29 martie 1923 a reprezentat fundamentul democratic al României interbelice, fiind respectată de toți actorii politici (cu excepția momentului 1930, la care ne vom referi mai jos), până la instaurarea dictaturii regale la 20 februarie 1938.
Formă și conținut
Deși formal nouă, Constituțiunea din 1923 era o versiune amplu revizuită a vechii Constituțiuni din 1866, în România putându-se vorbi de o continuitate constituțională între anii 1866-1938, cu încă un interval scurt între anii 1944-1947. Așadar, erau păstrate intact sau cu schimbări nesemnificative 87 de articole de la 1866, dintr-un total de 138 de articole. Acestea erau organizate în 8 titluri. În continuare vom analiza prevederile mai importante sau pe cele care diferă substanțial față de Constituțiunea precedentă.
Primul articol consacra Regatul României drept „un Stat național unitar și indivizibil”. În același timp, s-a urmărit protejarea constituțională a minorităților naționale, care după 1918 însumau circa 30% din populația țării: nu se puteau face diferențieri pe baza originii etnice, de limbă sau de religie în dobândirea și exercitarea libertăților și drepturilor stipulate de constituțiune și de legi (art. 5; art. 7). De asemenea, toți cetățenii români erau egali în fața legii (art. 8). Proprietatea era garantată, fiind reglementate situațiile în care se puteau face exproprieri, cu condiția ca acestea să fie făcute doar „pentru cauză de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de justiţie” (art. 17). Resursele de subsol erau proprietatea statului (art. 19). Articolul 22 garanta libertatea conștiinței, precum și libertatea și protecția tuturor cultelor, în măsura în care nu aduceau atingere legilor statului. Bisericile creștin-ortodoxă și cea greco-catolică erau declarate „biserici românești”, cea ortodoxă fiind „dominantă în Statul român”, iar cea greco-catolică având întâietate față de celelalte culte. Un alt element nou al legii fundamentale era dreptul de vot universal, principiu preluat din revizuirea din 1917 a precedentei Constituțiuni. Astfel, toți cetățenii români cu vârsta de 25 de ani împliniți alegeau prin vot „universal, egal, direct, obligator și secret” membrii Adunării deputaților. La Senat, vârsta de votare era de 40 de ani. Femeilor nu le erau interzise fățiș drepturile electorale: art. 6 alin. 2 stipula că legi speciale, aprobate cu o majoritate de două treimi, urmau să stabilească condițiile în care femeile și-ar putea exercita drepturile politice (de a alege și de a fi alese), însă ele nu au avut efectiv dreptul de vot sub regimul Constituțiunii din 1923, așa cum a fost ea aplicată în perioada interbelică.
Toate puterile Statului emanau de la națiune, care le exercita doar prin delegațiune (art. 33). Astfel, puterea legislativă era exercitată de colectiv de Rege și de Reprezentațiunea națională, alcătuită din Senat și Adunarea deputaților (art. 34). Prerogativele parlamentului rămân neschimbate, cu excepția reducerii mandatului senatorilor de la 8 la 4 ani (art. 62). De asemenea, listei senatorilor de drept se adăugau înalții episcopi ai bisericii greco-catolice; „capii” confesiunilor recunoscute de stat, președintele Academiei Române (art. 72); unii foști miniștri și foști președinți de Consiliu de Miniștri; unii foști președinți ai Corpurilor Legiuitoare; unii foști deputați și senatori; unii foști prim-președinți ai Curții de casație și justiție; precum și unii generalii în retragere sau în rezervă; dar și foștii președinți ai Adunărilor Naționale din Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia, care au declarat Unirea (art. 73). Se introducea, de asemenea, într-o secțiune separată, instituția Consiliului Legislativ, căreia trebuia să îi fie cerut avizul consultativ în privința tuturor proiectelor de legi, cu excepția celor referitoare la creditele bugetare. Se crea astfel o instituție care verifica, însă doar cu titlu consultativ, constituționalitatea proiectelor de legi (Focșeneanu 2009, 86).
În privința puterii executive, aceasta era încredințată Regelui (art. 39), ea fiind totuși exercitată de guvern în numele Său (art. 92). Față de constituția precedentă, acum era reglementată instituția guvernului, denumită „Consiliul de Miniștri”, persoana însărcinată de Rege să formeze guvernul purtând titlul de „Președinte al Consiliului de Miniștri” (art. 93). Regele își păstra atribuțiile precedente, printre care se numărau și numirea și revocarea miniștrilor, promulgarea sau refuzul sancționării legilor, încheierea tratatelor (art. 88).
Capitolul referitor la puterea judecătorească era extins: Curtea de casație și justiție în secții unite primea dreptul exclusiv de a declara inaplicabile prevederilor legilor pe care le găsea contrare Constituțiunii, dar numai în cazul judecat (art. 103). Parlamentul avea obligația să abroge sau să modifice legea respectivă, pentru a o pune în acord cu legea fundamentală.
Deși nu face parte din Constituțiune, trebuie să menționăm Legea electorală pentru Adunarea deputaților și Senat din 26 martie 1926, în virtutea influenței enorme pe care a avut-o asupra sistemului politic românesc din perioada interbelică. Conform legii, la toate alegerile legislative se instituia prima electorală, în vederea obținerii unei majorități confortabile de către partidul câștigător. Astfel, pentru Adunarea deputaților, partidul care obținea cel mai mare procent de voturi, dar nu mai puțin de 40%, era declarat „grupare majoritară”. În continuare, se calculau procentele obținute în fiecare circumscripție: unde o formațiune politică întrunea majoritatea absolută din sufragiile exprimate (peste 50%), aceasta primea mandatele ce i se cuveneau, conform principiului reprezentării proporționale. Mandatele rămase din aceste circumscripții, alături de mandatele din circumscripțiile unde niciun partid nu obținuse majoritatea absolută, erau redistribuite în modul următor: 50% erau acordate grupării majoritare, iar restul de 50% erau acordate proporțional tuturor partidelor care obținuseră cel puțin 2% pe țară, la această împărțire fiind inclusă și gruparea majoritară. La Senat, toate mandatele erau atribuite partidului care obținuse cele mai multe voturi în circumscripția respectivă (Pantelimon 2009, 114), într-un sistem asemănător cu cel britanic.
Partidul care organiza alegerile a obținut întotdeauna peste 40% din voturi (cu excepția ultimelor alegeri din perioada interbelică, din 1937), prima electorală servind în primul rând la crearea unor super-majorități legislative: la alegerile din 1926 Partidul Poporului a obținut 53,38% din voturi și 292 de mandate, adică 75% din locurile celor două camere; în 1927 Partidul Național Liberal a obținut 62,72% din voturi si 318 mandate ce însumau 82,17% din întreg parlamentul; iar în 1928 Partidul Național Țărănesc a întrunit 79,25% din voturi, reflectate într-o majoritate de 348 de mandate, adică 89, 92% din parlament, un record în istoria electorală a României (Preda 2011).
„Restaurația” din 8 iunie 1930
Primul test important al atașamentului politicienilor români față de Constituțiunea din 29 martie 1923, test picat în masă, a survenit în iunie 1930. În 1925, Principele moștenitor Carol renunța a treia oară la tron, pentru a putea locui în afara țării, alături de amanta sa Elena Lupescu. Luând act de decizia fiului Său, Regele Ferdinand convoacă Adunările Naționale Constituante, care acceptă renunțarea la Tron a lui Carol și proclamă drept moștenitor pe principele Mihai, nepotul Regelui și fiul lui Carol. Mihai având doar 5 ani, Regele Ferdinand îi numește acestuia o regență care să „exercite puterile regale” în cazul în care Mihai ar fi chemat să domnească „în timpul minorității sale”. Regența era formată din Principele Nicolae, fiul mai mic al Regelui, patriarhul Miron Cristea, și Gheorghe Buzdugan, prim-președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție (M. Of. nr. 4 din 5 ianuarie 1926). La 20 iulie 1927, Ferdinand moare și Mihai este proclamat Rege al României, primind jurământul membrilor Regenței (Porter 2011, 25).
În cei trei ani din prima domnie a Regelui Mihai, Regența devenise din ce în ce mai puțin populară în țară, politicienii contestând poziția tot mai dominantă a Președintelui Consiliului Iuliu Maniu, mai ales după ce acesta a numit în Regență, după moartea din 1929 a lui Gheorghe Buzdugan, pe Constantin Sărățeanu, un consilier de la Înalta Curte, mișcare prin care Maniu era perceput drept consolidându-și controlul asupra Regenței. Pe de altă parte, principele Carol nu renunțase la aspirațiile monarhice, fiind în permanență în contact cu persoane influente din țară, în vederea unei întoarceri în România, lucru pe care l-a încercat fără succes de mai multe ori. Totuși, Carol reușește să se întoarcă (ilegal) în țară, fără să-l înștiințeze pe Maniu. Președintele Consiliului de Miniștri îi propune lui Carol numirea în Regență, în locul lui Sărățeanu. Membrii guvernului susțin însă reîntronarea imediată a lui Carol, iar Maniu demisionează pentru câteva zile, nedorind să-și încalce jurământul de credință față de Regele Mihai. La 8 iunie, cele două corpuri legiuitoare se întrunesc neconstituțional (nu fuseseră convocate de nimeni) în „Reprezentanța Națională”, corp care „anulează” legile din ianuarie 1926 (Focșeneanu 2009, 100). Astfel, prin Legea nr. 144 din 8 iunie 1930, Carol era inclus abuziv în succesiunea Tronului, în fapt detronându-și fiul. Mihai devenea principe moștenitor și primea titlul de „Mare Voevod al Albei-Iulia” (Legea nr. 143 din 8 iunie 1930).
Constituția din 27 februarie 1938
Context și adoptare
În situația în care, pentru prima dată în istoria Regatului României, niciun partid politic nu a reușit să își formeze o majoritate parlamentară în urma alegerilor (desfășurate în decembrie 1937), regele Carol al II-lea a profitat de ocazia de a-și instaura regimul dictatorial, întrucât avea posibilitatea de a numi la guvernare orice partid politic și de a forma Guvernul după propria-i voință. Așadar, Carol l-a numit prim-ministru pe Octavian Goga, președintele Partidului Național Creștin, care nu și-a exercitat funcția decât pentru aproape două luni, deoarece a fost demis prin lovitura de stat orchestrată de rege la 10 februarie 1938. În urma acesteia, s-a format un nou Guvern, la conducerea căruia a fost numit patriarhul Miron Costea, iar Carol al II-lea a decretat starea de asediu, continuând dispunerea mai multor măsuri abuzive: înăsprirea cenzurii, interzicerea organizării altor alegeri, numirea unor noi prefecți din rândul militarilor șamd.
Formă și conținut
Regimul autoritar carlist a fost definitiv impus prin emiterea și prin aprobarea prin plebiscit a unei Constituții, în februarie 1938, care a abrogat-o pe cea din 1923. Cu toate acestea, o bună parte dintre articolele care formau legea fundamentală anterioară au fost preluate în noul text, diferențele majore intervenind în ceea ce privește exercițiul guvernării; principiul separației puterilor a încetat să mai fie aplicat, întrucât regele și-a acordat largi prerogative în domeniul legislativului și al executivului.
Regele era proclamat “Capul Statului”, iar succesiunea la tron a rămas reglementată de principiul eredității; au fost păstrate organele de stat anterior consacrate, Reprezentanța Națională (formată din două Adunări: Senatul și Adunarea Deputaților) și Guvernul, iar instanțele judecătorești pronunțau în continuare hotărâri în numele regelui; se prevedea expres, însă, că atât funcția legislativă, cât și cea executivă urmau a fi exercitate în subordinea unei singure instituții competente care le cumula, cea a regelui.
În primul rând, Carol și-a arogat dreptul absolut de a dispune convocarea Adunărilor Legiuitoare (inclusiv de a decide amânarea lor și de a pronunța închiderea sesiunilor lor) și de a le dizolva, fie pe amândouă deodată, fie doar pe una dintre ele. Se stipula că actul de dizolvare trebuia să conțină convocarea alegătorilor și a noilor Adunări. În perioda când acestea erau dizolvate sau în perioda dintre convocări, regele putea emite decrete cu valoare de lege, care urmau a fi ratificate în bloc, nu articol cu articol, în cea mai apropiată sesiune care urmă a fi ținută.
Deși Parlamentul a fost menținut, rolul sau a devenit mai degrabă unul decorativ, asistând la exercitarea nelimitată a dreptului regelui de a dispune de inițiativa legislativă; celor două Adunări le mai rămânea posibilitatea de a propune din proprie inițiativă doar legi care serveau interesului obștesc al statului. Actele normative trebuiau a fi obligatoriu sancționate și promulgate de rege, în caz contrar nefiind valabile. Și în domeniul revizuirii parțiale sau totale a Constituției, inițiativa era acordată regelui, dar era limitat prin obligativitatea de a fi consultate cele două Camere, care trebuiau să indice textele pentru care se dispunea revizuirea.
Sistemul parlamentar bicameral consacrat și în Constituția din 1923 a fost păstrat, însă au fost aduse modificări în ceea ce privește structura și componența Adunării Deputaților și a Senatului.
Așadar, accederea în Adunarea Deputaților a devenit condiționată de un criteriu profesional: puteau fi aleși cei care practicau o îndeletnicire dintre următoarele: agricultură și muncă manuală, comerț și industrie, ocupațiuni intelectuale. Celelalte condiții de eligibilitate presupuneau deținerea cetățeniei române, exercițiul deplin al drepturilor civile și politice, o vârstă minimă de 30 de ani (față de 25, cum era prevăzut în 1923) și domiciliul stabilit pe teritoriul României.
Deputații erau aleși prin vot secret, obligatoriu și exprimat prin scrutin uninominal, pe circumscripții constitutite în funcție de criteriul îndeletnicirii; sunt impuse condiții care trebuiau îndeplinite pentru a fi ales și pentru a fi alegător, astfel restrângându-se sfera electoratului, deopotrivă format din bărbați și femei.
Senatul a cunoscut, de asemenea, o altă configurație; senatorii se împărțeau în trei categorii: numiți de rege, de drept și aleși.
Senatorii numiți de rege erau dintre persoanele apropiate monarhului și numărul lor trebuia să reprezinte jumătate din numărul celor aleși.
Se precizează expres și membrii de drept, a căror numire depindea de funcția pe care o dețineau în stat, schimbându-se lista prevăzută în Constituția anterioară. Devin membri de drept toți Principii majori din Familia Regală, Patriarhul și Mitropolitul, episcopii bisericilor ortodoxe române și greco-catolice, capii confesiunilor recunoscute de stat (câte unul din fiecare confesiune care reprezenta peste 200.000 de credincioși) și senatorii care erau de drept recunoscuți în funcție înainte de promulgarea Constituției din 1938. Mandatul acestora înceta odată cu pierderea funcției care le oferea statutul de membri de drept.
O altă formă de supunere a puterii legislative față de rege se manifesta prin depunerea unui jurământ de către persoanele care urmau a fi numite în Reprezentanța Națională; fără executarea acestui gest care arăta loialitatea față de monarh, mandatul nu putea fi preluat.
Tot în ceea ce privește legislativul, este menținut Consiliul Legislativ, a cărui reglementare este modificată, în sensul restrângerii puterii decizionale pe care acesta o deținea. Consiliul Legislativ urma să se pronunțe în continuare asupra proiectelor de legi, însă nu și asupra celor care vizau creditele bugetare. În rest, activitatea sa se marginea în continuare la îndeplinirea unei funcții consultative.
În al doilea rând, Carol al II-lea și-a sporit prerogativele în domeniul executivului, atribuindu-și dreptul de declara război sau de a încheia pacea și de a încheia tratate cu statele străine. Actele emise de monarh erau contrasemnate de miniștri, care își asumau în totalitate răspunderea pentru ele, excepție făcând actul de numire al prim-ministrului.
Totodată, regimul autoritar carlist a promovat factorul etnic ca element determinant pentru obținerea unor funcții publice: nu puteau fi miniștri decât cei care erau români de cel puțin trei generații; miniștrilor deja în funcție la momentul adoptării Constituției nu le era aplicată această prevedere.
În al treilea rând, în domeniul judecătoresc s-au menținut, în linii generale, conținuturile legii fundamentale anterioare; Curta de Juri a fost desființată, iar legea inamovibilității magistraților a fost prevăzută printr-o lege specială, ceea ce a scos reglementarea din sfera constituțională, lăsând-o la interpretarea oricărui judecător ordinar.
Această reașezare pe plan ierarhic a importanței organelor de stat se reflectă și în structura pe care Constituția din 1938 a dobândit-o. Spre deosebire de cea din 1923, prezența, în Titlul III (Despre puterile Statului), reglementează mai întâi persoana regelui și mai apoi Parlamentul, Guvernul și funcția judecătorească. Dispunerea în primul capitol a regelui contrastează cu formă Constituției din 1923, care accentuează principiul reprezentării naționale, ca sursă a suveranității.
Trecerea de la parlamentarism la un regim personal se reflectă, deci, pe toate planurile domeniului legal și, mai ales, constituțional.
Referitor la înscrierea drepturilor și libertăților cetățenești, sunt câteva menționări importante care trebuie precizate, în ciuda faptului că textul prin care sunt reglementate este aproape identic cu cel din 1923. Așadar, este introdusă pedeapsa cu moartea aplicabilă și pe timp de pace (nu doar pe timp de război, cum era deja prevăzut), în cazurile de tâlhărie cu omor și asasinat politic sau în cazurile în care se atentează la viața suveranului, a membrilor familiei regale, a șefilor statelor străine sau a demnitarilor statului. O altă atingere a drepturilor cetățenești a fost adusă prin faptul că libertatea comunicării și publicării opiniilor era garantată prin lege, ceea ce însemna o mai mare libertate de restrângere a acestei libertăți, deoarece era dispusă de un legiuitor ordinar.
După adoptarea Constituției, au urmat alte atacuri la adresa principiilor democratice care se doreau a fi înlăturate: printr-un decret emis în martie 1938, Carol al II-lea dizolvă toate partidele politice, iar în decembrie își creează un partid unic, Frontul Salvării Naționale, care devine Partidul Națiunii, în iunie 1940.
Suspendarea Constituției
Eșecurile regimului autoritar impus și nemulțumirile populației provocate de evenimentele din vara anului 1940, soldate cu pierderi teritoriale, l-au determinat pe Carol să ia decizia de a-și suspenda Constituția printr-un decret regal emis pe 5 septembrie și de a dizolva Corpul legiuitor; prerogativele sale au fost cedate în mare parte generalului Ion Antonescu, despre care regele credea că este singurul care poate restabili ordinea în stat. O zi mai târziu, Carol al II-lea abdica în favoarea fiului sau, Mihai I, care a ocupat o funcție simbolică, lipsită de putere decizională, timp în care Antonescu s-a autointitulat „Conducător” și a proclamat Statul Național Legionar prin decretul emis pe 14 septembrie 1940.
Decretul conținea numai 5 puncte, care dispuneau că România devine Stat Național Legionar, singura mișcare recunoscută în stat era Mișcarea Legionară, generalul Ion Antonescu era șeful statului și al regimului legionar, Horia Sima prelua funcția de conducător al Mișcării Legionare, iar orice „luptă între frați încetează”. În urma rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941 și eliminării Mișcării Legionare de la guvernare, decretul din 14 septembrie 1940 a fost abrogat, iar Statul Național Legionar, desființat.
