Roland Kristó
Conform ultimelor date publicate de Institutul Național de Statistică, inflația anuală a depășit cifra de 8% în Decembrie 2021, iar inflația anuală la alimente a ajuns aproape la 7%. Cu alte cuvinte, dacă te-ai fi dus la supermarket în Decembrie 2020 și ai fi reușit să-ți umpli coșul de cumpărături cu 100 de lei, în Decembrie 2021 ți-ar trebui 107 lei ca să cumperi aceleași produse. Inflația, așadar, este percepută ca o pierdere a puterii de cumpărare al banului, în acest caz al leului. Dacă creșterile salariale nu țin pasul cu inflația, atunci vorbim de o scădere reală a puterii de cumpărare, fapt valabil pentru majoritatea românilor, în special pentru pensionari și alte persoane cu venituri fixe.
Cauzele inflației crescute din ultima perioadă sunt multiple și merită o analiză separată, dar pe scurt putem vorbi despre câteva problemele ale revenirii economice post-pandemie: creșterea cererii de bunuri și servicii, blocaje și întârzieri în livrări și aprovizionări, respectiv explozia recentă a prețului la gaze, un alt fenomen complex cu multiple cauze. Un lucru este clar: e complicat. Nici economiștii de anvergură mondială, laureați ai premiului Nobel, nu pot cădea de acord asupra detaliilor acestei creșteri (deja) generalizate ale prețurilor, darămite asupra soluțiilor care trebuie luate.
În acest context, președintele PSD Marcel Ciolacu a propus o soluție simplă: plafonarea prețului la alimentele de bază, după modelul Ungariei. Dacă problema este că prețurile cresc prea repede, de ce nu fixăm prețurile, în special la alimente, la valorile pe care le aveau acum o lună sau două? Nu e asta o măsură bună? Marcel Ciolacu ar putea spune că dacă plafonăm prețurile, atunci toate persoanele vor putea cumpăra alimente la prețuri bune, iar producătorii nu vor putea profita. Din păcate, putem spune că e prea frumos să fie adevărat. Cu puține excepții, majoritatea economiștilor sunt de acord că plafonarea prețurilor la alimente este o idee greșită. Motivele sunt relativ simple și toate duc la aceleași consecințe: rafturi goale, cozi și cartele. Pe scurt: penurie, așa cum le place economiștilor să spună la lipsuri, absența totală a bunurilor.
Consumator sau producător… tot nu e bine
Plafonarea prețurilor afectează în mod direct veniturile producătorilor. În cel mai rău caz, producătorii riscă să ajungă în faliment, dacă prețurile stabilite prin plafonare se află sub costul de producție. Niciun brutar nu va coace pâine ca să o vândă la un preț mai mic decât îl costă făina, apa și gazul pentru a o face. Riscurile de faliment sunt cele mai mari pentru micii producători locali, care de obicei produc la costuri mai mari și au posibilități limitate de negocieri cu furnizorii de materie primă. Chiar dacă prețurile stabilite prin plafonare sunt mai mari decât costurile de producție, există șanse ca producătorii să prefere exportul la prețuri libere, să scadă calitatea produselor sau să producă alimente care nu sunt reglementate (dacă se plafonează pâinea dar nu și cozonacul, brutarul ar face fie o pâine cu mai puțină făină, fie mai bine un cozonac la un preț mai mare, dacă nu poate vinde pâinea prin export).
În orice caz, consumatorul mediu are de suferit. Sunt șanse mari de rafturi goale acolo unde ar trebui să fie alimente de bază. Dacă producătorii nu găsesc profitabilă producerea de alimente, atunci acestea nu vor mai exista, cel puțin nu în cantitatea în care ar fi existat fără plafonarea prețurilor. După cum aduce aminte chiar și Marcel Ciolacu, pentru evitarea penuriei ar fi necesară chiar și raționalizarea alimentelor, așa cum se întâmplă deja în unele supermarketuri din Ungaria, altfel s-ar putea ajunge chiar la cozi ți piață neagră pentru pâine și ouă, așa cum nu ne dorim să ne amintim.
De altfel, propunerea președintelui PSD nu are o formă concretă, după cum reiese din multiplele declarații neclare ale dl. Marcel Ciolacu. În ultima declarație, aceasta a vorbit și de subvenționarea producătorilor de alimente de bază, pentru a evita situația în care plafonul ar fi sub costul de producție. Din păcate, dacă pierderile de venit ale producătorilor nu sunt compensate în totalitate, aceleași mecanisme care duc către penurie rămân în continuare, chiar dacă scad din amploare. În plus, în contextul în care vorbim de o inflație de în jur de 7%, costurile asociate cu subvenționarea alimentelor ar putea fi imense.
Dar ce se poate face?
Există într-adevăr o problemă majoră în scăderea puterii de cumpărare a românilor, iar creșterea prețurilor la alimente este în mod special îngrijorătoare, mai ales în cazul consumatorilor vulnerabili. În același timp, există măsuri mult mai simple, cu costuri și beneficii mult mai ușor de calculat, pentru a proteja persoanele care se află în risc de sărăcie. Oferirea de ajutoare sub formă de bani, vouchere sau alimente este una dintre măsurile prin care putem garanta accesul tuturor la alimente, fără riscul penuriei sau al dispariției producătorilor mici și mijlocii.
Merită menționat că există posibilitatea teoretică ca plafonarea prețurilor să aibă un efect pozitiv, anume dacă există o situație de monopol sau oligopol pe piață. În acest caz am vorbi despre unul (monopol) sau cei câțiva (oligopol) producători care ar profita de poziția lor unică în piață și ar putea vinde la orice preț ar dori, situație asemănătoare cu piața de gaze sau alte industrii, însă deloc probabil în piața de alimente de bază unde există foarte mulți producători mici și mijlocii. De altfel, dacă ar exista astfel de probleme de competitivitate a pieței, ar fi de dorit intervenția legală a autorităților și nu plafonarea „din pix” a prețurilor.
De altfel, cele mai mari riscuri ale plafonării prețurilor nu reies din teoria economică, ci din realitatea politică. Chiar dacă ar exista condiții în care ar fi prielnică plafonarea prețurilor, nu este deloc evident că autoritățile române, sau chiar și europene, ar putea alege cu precizie și bunăvoie prețul ideal al plafonării. Managementul economic de performanță nu se pretează bine cu nevoile electorale de scurtă durată ale politicienilor, motiv pentru care în materie de inflație și economie în general se preferă delegarea către experți. Singura speranță în fața creșterii inflației rămâne așadar Banca Națională Română, așa cum este ea. Până data viitoare, sănătate și putere de cumpărare!
Surse:
