Constituțiile României din 1858 până în prezent. Tot ce trebuie să știi despre ele
Perioada 1944 – 1947
Vlad Adamescu
Perioada dintre ieșirea României din alianța cu Axa la 23 august 1944 și proclamarea republicii la 30 decembrie 1947 a fost marcată de o ambiguitate constituțională, provocată de confruntarea a două tabere: pe de o parte, partidele istorice proaspăt reorganizate (PNȚ, PNL), alături de Regele Mihai; și tabăra comunistă împreună cu formațiunile politice asociate și aservite (precum Frontul Plugarilor), susținută puternic de sovietici. Comuniștii nu puteau să răstoarne peste noaptea vechea ordine constituțională, în condițiile în care războiul mondial încă se desfășura iar soarta estului continentului nu era încă clară. În aceste condiții, comuniștii au acaparat puterea treptat, păstrând fațada procedurilor constituționale. În continuare vom prezenta câteva din actele emise în această perioadă, considerate de unii autori drept având „caracter constituțional”.
Primul act care stabilea funcționarea statului român după 23 august a fost „Înaltul decret regal nr. 1626 din 31 august 1944”, publicat în Monitorul Oficial Nr. 202 din 2 septembrie 1944. Încă din epocă, au existat dezbateri cu privire la interpretarea decretului (Ghițulescu 2017, 177): comuniștii erau predispuși să considere decretul drept un nou act constituțional, care doar făcea referire la documente anterioare (Constituțiunile din 1866 și 1923), în timp ce democrații tindeau să îl interpreteze ca repunând în vigoare Constituția din 1923, cu unele excepții. Aceste excepții țineau în special de Reprezentanța națională (parlamentul), care urma să fie „organizată” printr-un decret ulterior, lucru firesc dat fiind că România se afla în stare de război. Până atunci, puterea legislativă era exercitată de Rege la propunerea Consiliului de Miniștri (art. 3). Un aspect foarte important este că decretul mai stipulează, în articolul 2, că „puterile statului se vor exercita după regulile așezate în Constituțiunea din 1923”.
Următorul act pe care îl vom analiza este Decretul nr. 2218 din 13 iulie 1946 pentru organizarea Reprezentanței naționale. Actul venea în baza dispozițiilor decretului nr. 1626 din 2 septembrie 1944 și reglementa aspecte precum vârsta de vot, dreptul femeilor de a alege și de a fi alese, alegerea legislatorilor, proceduri parlamentare. Decretul mai stipula desființarea Senatului (art. 1), măsură primită cu protestul partidelor istorice. Țărăniștii argumentau, prin vocea ministrului fără portofoliu Emil Hațieganu, că o astfel de măsură era neconstituțională, întrucât decretul din septembrie 1944 privind „organizarea” Reprezentanței naționale nu se putea referi decât la Capitolul I „Despre reprezentarea națională”. Or, bicameralismul era stipulat clar și la articolul 34, anterior capitolului I: „Reprezentațiunea națională se împarte în două Adunări: Senatul și Adunarea deputaților”. Așadar, „eliminarea Senatului era o modificare care exceda decretul din 2 septembrie, deci o încălcare a Constituției” (Neagoe în Ghițulescu 2017, 184-185). Replica comuniștilor a venit din partea lui Lucrețiu Pătrășcanu, Ministrul Justiției: „La 27 august 1944, noi nu am voit să repunem în vigoare Constituţiunea de la 1923. Ca reprezentant al Partidului Comunist, m-am declarat adversar al Constituţiei de la 1923, după cum suntem şi azi adversari ai acestei constituţii. Pentru că ea este o constituţie reacţionară” (Onișoru în Ghițulescu 2017, 185).
Drept măsură evidentă de compromis, venită probabil la insistențele Regelui (Focșeneanu 2009, 141), în textul decretului era inclus articolul 17, care reafirma faptul că modificarea Constituțiunii, total sau în parte, nu se putea face de către Adunarea deputaților, orice modificare trebuind fi conformă cu procedura de revizuire explicitată în Titlul VII (art. 129 și 130) al Constituțiunii „repusă în vigoare” prin Decretul nr. 1626 din septembrie 1944. Pentru a i se arăta importanța, Decretul nr. 2218 era contrasemnat de întreg guvernul, în frunte cu Petru Groza. Raportul care însoțea proiectul de decret era întocmit exclusiv de ministrul Lucrețiu Pătrășcanu și preciza: „am întocmit alăturatul proiect de decret pentru organizarea Reprezentanței Naționale, în cadrul Constituției din 29 Martie 1923, care a fost repusă în vigoare prin înaltul decret regal Nr. 1626 din 2 Septembrie 1944 cu modificările consemnate în el” (Ghițulescu 2017, 186; vezi și M.Of. nr. 161, p. 7358 din 15 iulie 1946).
Alegerile pentru Adunarea deputaților din noiembrie 1946, organizate și în baza decretului de mai sus, au fost fraudate masiv de comuniști (Hitchens 2017, 602), aceștia reușind astfel să obțină o majoritate covârșitoare. Ulterior, la 30 decembrie 1947, Regele Mihai este obligat să abdice, fiind amenințat de comuniști că dacă nu va semna actul de abdicare, va fi ordonată uciderea a 1000 de studenți, închiși în urma unei manifestații pro-monarhice (IICCMER).
În aceeași zi, Adunarea deputaților adopta Legea nr. 363, prin care lua act de abdicarea Regelui și abroga „Constituția din 1866 cu modificările din 29 Martie 1923 și acelea din 1 (sic!) Septembrie 1944”. România era declarată „Republică Populară” și se crea un „Prezidiu” format din 5 membri care să exercite puterea executivă până la adoptarea unei noi constituții. Legea era evident neconstituțională, din moment ce se operau schimbări în privința formei de guvernământ, a numelui țării, a organizării puterilor în stat. Ea fusese adoptată de Adunarea deputaților aleasă în noiembrie 1946, care pe lângă că fusese aleasă prin fraudă, nu avea putere de constituantă. Mai mult, nu se respectau nici normele de revizuire impuse de Constituția care era încă în vigoare, așa cum am arătat mai sus, și nici prevederile Decretului nr. 2218 din iulie 1946, care interzicea explicit Adunării deputaților revizuirea legii fundamentale (art. 7). Reiterând, acest decret fusese contrasemnat de Petru Groza și de toți miniștrii, pentru ca un an mai târziu Legea prin care se proclama republica populară (și deci contravenea atât Constituțiunii din 1923 cât și decretului din iulie 1946), să fie contrasemnată de același Petru Groza (M.Of. nr. 300 bis/30 dec. 1947).
Sursa imaginii: https://www.servuspress.ro/72-de-ani-de-la-instaurarea-primului-guvern-comunist-in-romania-ii_137429.html
