Constituțiile comuniste (Partea a IV-a)

Constitutiile Romaniei

Constituțiile României din 1858 până în prezent. Tot ce trebuie să știi despre ele

Vlad Adamescu

Adela Ștefan

Constituția din 13 aprilie 1948

Context istoric și adoptare

După proclamarea republicii la 30 decembrie 1947, a urmat o perioadă de vid constituțional, timp în care Adunarea deputaților a continuat să funcționeze, deși Constituția în baza căreia fusese aleasă era abrogată. Abia la 24 februarie 1948, Adunarea deputaților se dizolvă, prin Legea nr. 32 din 25 februarie fiind convocate alegeri pentru „Marea Adunare Națională” (MAN), care urma să elaboreze noua constituție și apoi să funcționeze ca adunare legislativă ordinară. După cum era de așteptat având în vedere caracterul pur formal al alegerilor în perioada comunistă, Partidul Muncitoresc Român (realizat din fuziunea Partidului Comunist din România și a Partidului Social Democrat), alături de alte formațiuni aservite, a obținut o majoritate de 405 din 414 locuri în MAN. Se creează o Comisie Constituțională, raportor fiind numit Gheorghe Gheorghiu-Dej. La 13 aprilie, Constituția este adoptată în unanimitate de MAN.

Formă și conținut

Constituția din 13 aprilie număra 105 articole, organizate în 10 titluri. În primul titlu se afirma că Republica Populară Română este „un Stat popular, unitar, independent și suveran” (art. 1), care a luat ființă prin lupta poporului, condus de clasa muncitoare, „împotriva fascismului, reacțiunii și imperialismului” (art. 2). Puterea „de stat emana de la popor” și aparținea acestuia, care o exercita prin organe reprezentative (art. 3).

Dominanța economiei asupra tuturor celorlalte aspecte ale vieții, în concordanță cu principiile marxiste, era demonstrată de ordinea titlurilor Constituției: titlul II purta numele „Structura social-economică”. În același timp, se poate observa caracterul temporar al Constituției, promulgată cu scopul de a facilita naționalizările și colectivizările ce aveau să urmeze. Astfel, mijloacele de producție mai puteau fi încă deținute de particulari, pe lângă cele ce aparțineau „Statului, ca bunuri ale întregului popor, sau organizațiilor cooperative” (art. 5). Însă, pentru a nu rămâne vreo urmă de îndoială, articolul 7 declara „bunurile comune ale poporului” drept „temelia materială a propășirii economice și a independenței naționale a RPR”. Mai erau incluse posibilitatea trecerii în proprietatea statului a mijloacelor de producție și a băncilor aflate încă în mâini particulare (art. 11), dar și principiul planificării economice (art. 15), urmându-se modelul sovietic.

În Titlul III erau enumerate drepturi și libertăți, încălcate însă periodic și sistematic de autoritățile regimului comunist. Libertățile îngăduite depindeau de obediența față de Partidul Muncitoresc Român și de organele statului. În teorie, toți cetățenii RPR erau egali în fața legii (art. 16), aveau drept de vot de la 18 ani (art. 18), drept la muncă (art. 19), drept la odihnă asigurat prin concedii plătite (art. 20), asistență medicală (art. 25). Libertatea religioasă, individuală, și a conștiinței erau „garantate” de stat. Se asigura libera funcționare a tuturor cultelor religioase, libertatea presei, a cuvântului și a întrunirilor (art. 27, art. 28), precum și inviolabilitatea domiciliului (art. 29) și secretul corespondenței (art. 33).

Conform doctrinei marxiste și practicii sovietice, sistemele constituționale ale statelor socialiste erau bazate pe principiul uniformității puterii, care era indivizibilă (Osakwe 1977, 1411). Așadar, se abandona separația puterilor în stat. Întreaga putere era exercitată, în teorie, de Marea Adunare Națională a R.P.R., „organul suprem al puterii de Stat” și unic legiuitor (art. 37-38). Formal, toate organele de Stat erau subordonate MAN. În practică se urma modelul sovietic, toate deciziile fiind luate la nivel de partid, cele mai importante în Comitetul Central al PMR. Astfel, MAN doar aproba, de cele mai multe ori în unanimitate, legile și hotărârile dispuse de conducerea Partidului prin intermediul guvernului. Printre atribuțiile MAN se numărau alegerea Prezidiului Marii Adunări Naționale a RPR, formarea Guvernului, „modificarea” si aplicarea Constituției, stabilirea numărului și atribuțiilor ministerelor, elaborarea planurilor economice, aprobarea bugetului, organizarea teritorială a țării (art. 39). Prezidiul Marii Adunării Naționale îndeplinea colectiv rolul de șef de stat. Era ales din membrii MAN cu majoritate absolută și număra un președinte, trei vice-președinți, un secretar și 14 membri simpli (art.40-41). După cum am menționat, atribuțiile Prezidiului corespundeau, în mare, cu cele ale unui șef de stat și includeau convocarea MAN, emiterea decretelor și interpretarea legilor, reprezentarea R.P.R. în relațiile cu alte state, numirea și revocarea miniștrilor la propunerea Consiliului de Miniștri, precum și efectuarea altor numiri în funcții publice, tot la propunerea guvernului sau a miniștrilor de resort, ratificarea tratatelor internaționale (art. 44). De asemenea, Prezidiul putea anula deciziile Consiliului de Miniștri pe care le considera neconforme cu Constituția sau cu legile (art. 72). Prezidiul nu avea atribuții în conducerea dezbaterilor din MAN, acestea erau conduse de președintele sau de unul dintre vice-președinții unui birou ales special pentru această sarcină (art. 50). Marea Adunare Națională era aleasă pe un mandat de 4 ani (art.47).

Guvernul sau Consiliul de Miniștri era organul suprem executiv al R.P.R. (art. 66). Era responsabil pentru activitatea sa în fața MAN (art. 69), iar miniștrii depuneau jurământul în fața Prezidiului MAN (art. 70). De asemenea, miniștrii puteau face parte din MAN (art. 71). Pe plan local, puterea de stat era exercitată de „consiliile populare locale”, alese tot pe un mandat de 4 ani (art. 76-77). Era menținută organizarea teritorială inaugurată de Constituția din 1938, teritoriul fiind împărțit administrativ în comune, plăși, județe și regiuni, prin lege putând însă fi aduse modificări (art. 75).

În privința organelor judecătorești, acestea erau Curtea Supremă, Curțile, tribunalele și judecătoriile populare (art. 86). Prezidiul MAN numea, la propunerea guvernului, toți membrii Curții Supreme (art. 89), dar și Procurorul general al RPR (art. 98). Funcționarea acestor instituții urma să fie reglementată de legi viitoare. Se remarcă suprimarea inamovibilității judecătorilor, prevăzută de Constituția din 1923, dar și de cea din 1938. Era îngăduită formarea „instanțelor speciale” (art. 87).

Titlul IX cuprindea prevederi referitoare la „modificarea” Constituției: se renunța la termenul de „revizuire”, care implica o procedură mai dificilă (Focșeneanu 2009, 180). Astfel, Constituția putea fi modificată oricând, asemenea unei legi ordinare, la propunerea guvernului sau a unei treimi din membrii MAN (art. 103). Modificările trebuiau adoptate cu două treimi din numărul total al membrilor MAN (art. 104).

Constituția din 24 septembrie 1952

Context și adoptare

Constituția din 1948 a avut un caracter temporar, urmărindu-se crearea bazei legale pentru înfăptuirea naționalizării și colectivizării, în vederea transformării economiei naționale pe model sovietic. În acest sens, a fost adoptată Legea nr. 119 din 11 iunie 1948, prin care erau naționalizate toate întreprinderile industriale, bancare, de asigurări, miniere și transporturi, dar și Decretul nr. 83/1949 care cuprindea dispoziții referitoare la colectivizarea agriculturii. Pentru a consacra „rezultatele obținute (…) de oamenii muncii” în aceste domenii, dar și pentru a înscrie în legea fundamentală apropierea de URSS, Marea Adunare Națională a adoptat la 24 septembrie 1952, o nouă Constituție. Având în vedere că multe prevederi ale noii Constituții erau neschimbate față de cele consacrate de legea fundamentală din 1948, în continuare vom analiza doar articolele diferite sau mai importante.

Formă și conținut

Constituția din 1952 număra tot 105 articole, care erau însă cuprinse în 10 capitole, nu în titluri, preluându-se formula constituțională sovietică. Exista și un capitol introductiv, nenumerotat, asemănător unui preambul. În el se afirma dependența României față de Uniunea Sovietică, prin formule propagandistice de tipul: Republica Populară Română „a luat naștere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german și a eliberării României de către glorioasa Armată Sovietica”, astfel încununându-se „lupta de secole dusă de poporul muncitor român pentru libertate și independență națională, luptele eroice ale clasei muncitoare aliată cu țărănimea muncitoare pentru doborîrea regimului capitalisto-moșieresc si scuturarea jugului imperialist”. Independența, suveranitatea și „dezvoltarea și înflorirea” statului român erau asigurate „de prietenia si alianța cu marea Uniune Sovietică”, care oferea „sprijin și ajutor dezinteresat și frățesc”. Politica externă era și ea aservită URSS-ului, afirmându-se „prietenia și alianța” RPR cu Uniunea Sovietică și cu celelalte țări din blocul comunist.

Cât despre celelalte capitole, se remarcă imediat lipsa de importanță acordată de regimul comunist drepturilor și libertăților cetățenilor, care erau detaliate abia în Capitolul 7, spre deosebire chiar și de precedenta Constituție, unde erau trecute în Titlul II.  Capitolul 1 „Orânduirea socială” conținea prevederi referitoare la regimul de proprietate și la factorii de conducere în stat. Astfel, RPR era „un stat al oamenilor muncii de la orașe și sate” (art. 1), în care „baza puterii populare” era „alianța clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare”, clasa muncitoare păstrându-și „rolul conducător” (art. 2). Puterea era exercitată de Marea Adunare Națională (MAN) și de Sfaturile Populare (art. 4). Existau trei tipuri de formațiuni social-economice: socialistă, mica producție de mărfuri și formațiunea particular-capitalistă (art. 5). Rolul conducător în economie aparținea formațiunii socialiste, care se concretiza în proprietatea de stat sau colectivistă asupra mijloacelor de producție (art. 6). Țăranilor și meseriașilor le era permisă o formă foarte limitată de proprietate privată, asupra gospodăriilor „mici și mijlocii” și a micilor ateliere (art. 10). Cât despre formațiunea capitalistă, aceasta era „în mod consecvent” „îngrădită și eliminată” de către „statul democrat-popular” (sic!) – art. 11.

Statul român „democrat-popular” (sic!) era declarat „stat unitar, suveran și independent”, prevederi oarecum superflue având în vedere dependența față de URSS afirmată în capitolul introductiv. Se afirma principiul planificării economiei. În concordanță cu prevederile de fațadă din Constituția sovietică privind drepturile naționalităților, care oricum erau încălcate, Constituția RPR din 1952 înființa o Regiune Autonomă Maghiară, cu centrul administrativ la Târgu Mureș (art. 19). Regulamentul acestei regiuni era aprobat de MAN (art. 21).

Organul suprem al puterii de stat și unic legiuitor rămânea Marea Adunare Națională, atribuțiile sale rămânând neschimbate. Prezidiul MAN pierdea un membru simplu și un vice-președinte și era însărcinat și cu numirea și revocarea comandantului suprem al forțelor armate ale RPR, dar și cu convocarea referendumului (art. 37). Atribuțiile Consiliului de Miniștri rămâneau aceleași, însă lista ministerelor, în număr de 28, apărea acum în Constituție (art. 50). În plan local, se renunța la organizarea administrativă în județe, fiind preferat modelul sovietic al regiunilor si raioanelor. Mandatele Sfaturilor Populare, însărcinate cu exercitarea puterii pe plan local, erau scurtate la 2 ani.

În privința justiției, era desființată Curtea Supremă și se crea Tribunalul Suprem al RPR, care funcționa alături de Tribunalele regionale și Tribunalele populare, prin lege putând fi create instanțe judecătorești speciale.

La fel ca în celelalte constituții comuniste, erau enumerate câteva drepturi și libertăți limitate, care însă erau încălcate periodic și sistematic. Astfel, Constituția garanta dreptul la muncă, la odihnă, la asigurare socială, la învățământ. Se asigura dreptul minorităților naționale de a folosi limba maternă în toate activitățile, alături de cea română. Se garanta libertatea conștiinței și a cultelor religioase. Erau eliminate referirile la biserica ortodoxă, prezente încă în Constituția precedentă. Libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor și a demonstrațiilor de stradă erau reunite într-un singur articol. Mai important, articolul 86 afirma că Partidul Muncitoresc Român era „forța conducătoare atât a organizațiilor celor ce muncesc, cât și a organelor și instițiilor de stat”, în el reunindu-se cetățenii „cei mai activi și cei mai conștienți din rândurile clasei muncitoare și a celorlalte pături de oameni ai muncii”. Se afirma astfel dominanța totală a partidului asupra statului român.

Modificări

În cei 13 ani în care a fost în vigoare, Constituția din 24 septembrie a fost modificată de 11 ori, fiind demonstrată astfel poziția precară pe care legea fundamentală o avea în cadrul regimului comunist. Nu vom analiza fiecare modificare în parte, dar vom menționa prima modificare din 1953: prin Legea nr. 3/1953 se operau schimbări în structura Consiliului de Miniștri, însă aspectul cel mai important era că legea ordinară dispunea efectuarea „modificărilor corespunzătoare în Constituția RPR. Constituția era pusă în acord cu legea ordinară,  nu invers (Focșeneanu 2009, 189). Cea mai importantă modificare a avut loc în 1961, când Prezidiul Marii Adunări Naționale a fost înlocuit de Consiliul de Stat, un organ independent de MAN, format din 13 membri, 3 vice-președinți și un președinte. Acesta din urmă reprezenta România pe plan internațional (Legea nr. 1/1961). Președinte al Consiliului de Stat a fost ales Gheorghe Gheorghiu-Dej, care prin contopirea funcțiilor de partid și de stat își menținea poziția de cel mai puternic om politic din RPR (Scurtu 2010, 97). 

Constituția din 21 august 1965

Context și adoptare

Începând cu anii ’60, politica românească începe a se distanța treptat de sfera de influență impusă de Moscova. Această tendință a fost exprimată îndeosebi în momentul în care Gheorghe Gheorghiu-Dej, sub presiunea pusă pe el de sovietici de a se decide ce parte a conflictului iscat între China și Uniunea Sovietică susține, a lansat un document de afirmare a independenței românești: Declarația din aprilie. Pe scurt, în aceasta se afirma că un partid comunist nu trebuie să îi impună altuia modelul său de guvernare și că în relațiile dintre statele comuniste trebuie să se respecte principiul independenței fiecărei țări, fără să existe amestecuri în politica internă.

Din acest punct de vedere, pentru că scopul conducătorilor părea să fie liberalizarea vieții sociale și promovarea unei guvernări care să nu mai fie în totalitate subordonată programului politic al Moscovei, așa cum se întâmpla în anul 1952, s-a constatat necesitatea adoptării unei noi legi fundamentale care să consemneze noua realitate a statului comunist român, chiar dacă regimul intern păstra totuși caracterul pro-sovietic.

O Comisie pentru elaborarea proiectului viitoarei Constituții a fost înființată la scurt timp după ce Marea Adunare Națională fusese întrunită în urmă alegerilor din martie 1965. Perioada aceasta a coincis cu momentul decesului lui Dej, care, deși nu își numise un succesor, a fost urmat în funcție de către Nicolae Ceaușescu, ales secretar general al Partidului Comunist Român (PCR).

Proiectul a fost validat de Plenara Comitetului Central, în iunie 1965 și, ulterior, a fost supus dezbaterilor purtate în cadrul Congresului al IX-lea al PCR. A doua sa aprobare a condus la votul final asupra textului, acordat de Marea Adunare Națională (M.A.N.) în unanimitate. Constituția a fost promulgată pe 21 august.

Formă și conținut

În ceea ce privește forma, Constituția din 1965 renunța la organizarea pe capitole, consacrată de cutuma rusească, și revenea la dispunerea textului în titluri, însumând 9 titluri și 116 articole.

În plan intern, primul articol proclama Republica socialistă, făcându-se tranziția de la Republica populară instituită în 1948 și în 1952.  Era menținută aceeași organizare a puterii în stat și a instituțiilor publice: Marea Adunare Națională era organul suprem, unicul legiuitor, care avea în subordine consiliile populare, Consiliul de Miniștri, autoritățile judecătorești și procuratura, iar forța politică conducătoare aparținea Partidul Comunist Român.

Economia funcționa tot pe principiile socialiste deja implementate, care presupuneau rămânerea în proprietatea statului a mijloacelor de producție; proprietatea putea fi doar de stat sau cooperatistă – însă se desprindea de cea cooperatistă o altă formă de proprietate, aceea personală, care includea doar locuința, lotul de pământ al țăranilor și bunuri agricole de mică valoare. Accentul începea să cadă pe intensificarea producției, pe sporirea ei, prin “aplicarea științei înaintate”, de vreme ce procesul de colectivizare era deja finalizat și acesta era următorul pas logic în strategia economică comunistă, care urmărea „ridicarea continuă a nivelului de trai a întregului popor”.

Tot din Constituțiile anterioare au fost preluate majoritatea reglementărilor în domeniul drepturilor și al libertăților cetățenești; erau garantate, cel puțin teoretic, egalitatea în fața legii, dreptul la muncă, dreptul la odihnă, dreptul la pensii și ajutoare, posibilitatea minorităților naționale de a-și folosi limba maternă, dreptul de a alege sau de a fi ales în Marea Adunare Națională sau în consilii etc. În practică, însă, exercițiul acestor drepturi depindea în continuare de supunerea față de partidul unic condus de Nicolae Ceaușescu, stipulându-se în textul constituțional că PCR reunește “cetățenii cei mai înaintați și mai conștienți din rândurile muncitorilor, țăranilor, intelectualilor și ale celorlalte categorii de oameni ai muncii”. De exemplu, libera exprimare, libertatea presei sau a întrunirilor erau suprimate atât timp cât se foloseau pentru a critica regimul socialist.

Cu toate acestea, perioada de după 1960 a adus câteva schimbări importante în viața politică și socială a românilor: Ceaușescu a denunțat public, dar fără un efect propriu-zis, abuzurile Securității din ’40 și ’50; noua Constituție prevedea atât interzicerea reținerii unei persoane în lipsa probelor, cât și posibilitatea celui vătămat de către stat într-un drept al sau de a pretinde anularea actului vătămător și recuperarea pagubei cauzate.

Pe planul politicii externe, Constituția din 1965 introduce, prin articolul 14, posibilitatea Republicii Socialiste Române de a dezvolta relații de colaborare și de prietenie nu doar cu statele socialiste, ci și cu țările care aveau o altă orânduire social-politică. De asemenea, sub această Constituție au fost semnate și ratificate cele mai multe înțelegeri internaționale cu privire la drepturile omului (precum Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice).

Modificări

Constituția din 1965 a fost supusă mai multor modificări, până în anul 1986, când a fost republicată pentru ultima oară.

Cele mai importante revizuiri ale legii au vizat prelungirea mandatului Marii Adunări Naționale și al consiliilor populare de la patru la cinci ani (1972), înființarea unor comisii în cadrul M.A.N. (1969) – cea mai importantă era Comisia Constituțională, care verifică constituționalitatea legilor, reorganizarea administrativ-teritorială în județe (1968) – erau desființate regiunile și raioanele și erau reintroduse județele și funcția de primar la nivelul orașelor și al comunelor, clarificarea procesului de numire în funcție a judecătorilor (1968) și, în final, înființarea funcției de Președinte al Republicii Socialiste România (1974).

Funcția prezidențială a fost ocupată de Nicolae Ceaușescu până la moartea sa din decembrie 1989, iar aceasta era reglementată în articolele 71-76 ale Constituției. Așadar, Președintele era șeful statului și reprezenta atât țara pe plan internațional, cât și puterea de stat în politica internă. Era ales de Marea Adunare Națională în cadrul primei sesiuni în care aceasta se întrunea, în fața căreia trebuia să depună un jurământ.

Printre atribuțiile ce îi reveneau Președintelui se numărau: prezidarea Consiliului de Stat și a ședințelor Consiliului de Miniștri (când era necesar), numirea și revocarea prim-ministrului, acordarea gradelor militare, grațierea și posibilitatea de proclamare stării de necesitate, în caz de urgență. De asemenea, era și comandatul suprem al armatei și conducea Consiliul Apărării.

Președintele conducea prin emiterea de decrete prezidențiale sau de decizii, iar în exercitarea activității sale răspundea în mod direct față de Marea Adunare Națională.

În final, putem constata că ultima Constituție comunistă, prin textul adoptat inițial, dar mai ales prin amendamentele ulterioare, încearcă a consacra manifestarea voinței românilor de de-rusificare, însă regimul sovietic sub aceasta nu a cunoscut decât o parțială și aproape artificială deschidere a vieții sociale, care a fost restructurată fundamental abia prin următoarea Constituție adoptată după Revoluția din 1989.

Sursa imaginii: https://historice.ro/galerie-foto-republica-populara-romana/#jp-carousel-3411

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *