Constituțiile României din 1858 până în prezent. Tot ce trebuie să știi despre ele
Adela Ștefan
Contextul și adoptarea Constituției. Actele constituționale din perioada 1989-1991
Revolta izbucnită la Timișoara la jumătatea lunii decembrie a anului 1989, care a evoluat în tandem cu evenimentele din Europa Centrală și de Est din aceeași perioadă și care a devenit, în scurt timp, revoluția prin care o nouă ordine politică avea să înlocuiască anterioara dictatură comunistă, a determinat schimbări majore de ordin politic, social și economic, care trebuiau afirmate în acte juridice, îndeosebi constituționale și, desigur, care să reflecte principiile unei democrații. Însă, din cauza lipsei unui organ legislativ și, deci, a imposibilității adoptării imediate a unui nou act fundamental, a fost necesară rămânerea parțială în vigoare a Constituției din 1965, ale cărei dispoziții au fost completate, între 1989 și 1991, cu dispoziții ale unor decrete-lege emise de Consiliul Frontului Salvării Naționale – Frontul Salvării Naționale (FSN), organizație care abia în februarie 1990 devine partid politic, se autoproclamă organ suprem de conducere prin Comunicatul către țară din 22 decembrie 1989.
Dintre actele constituționale emise în această perioada de tranziție, menționăm câteva dintre cele mai importante și o parte din prevederile lor.
În Decretul-lege din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naționale este prezentat programul organizației, în care sunt reiterate, în mare parte, principiile deja afirmate în Comunicatul către țară. Măsurile propuse și preluate și în Programul Consiliului Frontului Salvării Naționale privesc stabilirea unui sistem pluralist de guvernământ, organizarea alegerilor libere în primăvara anului 1990 (câștigate, de altfel, de FSN), separația puterilor în stat, restructurarea economiei în scopul promovării liberei inițiative, reorganizarea învățământului, restructurarea agriculturii și încurajarea producției țărănești, libertatea cultelor, a presei, a radioului și a televiziunii, precum și promovarea unei politici externe care să favorizeze integrarea țării într-o “Europa unită”. Denumirea statului devine “România”, drapelul și forma de guvernământ anterioară, republica, sunt păstrate, însă este modificată stema.
Prin Decretul-lege din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea și funcționarea partidelor politice și a organizațiilor obștești în România sunt reinstituite pluralismul politic și pluripartidismul, consacrându-se posibilitatea liberei formări a partidelor, neîngrădită pe motiv de rasă, naționalitate, religie, grad de cultură, sex sau convingeri politice – excepția de la acest ultim criteriu o reprezintă, însă, promovarea ideilor fasciste sau contrare ordinii de stat și de drept în România, care nu era permisă.
Organizarea puterii executive și a celei legislative se realizează prin două acte normative – Decretul-lege din 31 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Guvernului României și Decretul-lege din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României. Conform celui dintâi menționat, se formează Guvernul, care devine organ suprem al administrației de stat, însă activitatea acestuia se subordona programului FSN; hotărârile sale puteau fi anulate de Consiliu în cazurile în care se considera că ele contravin legislației în vigoare sau intereselor poporului, iar membrii Guvernului răspundeau în fața Consiliului Frontului. Al doilea decret reinstituie în fapt atât principiul separației puterilor în stat, cât și un Parlament bicameral, compus din Adunarea Deputaților și Senat; este important de remarcat că Parlamentul nu era doar organ legiuitor, ci și adunare constituantă, fapt ce reprezintă punctul de plecare în procesul de elaborare și de adoptare a Constituției din 1991.
Adunarea Constituantă era formată din cele două Camere reunite ale Parlamentului și s-ar fi dizolvat de drept dacă nu ar fi adoptat Constituția în cel mult 18 luni de la momentul inființării sale, astfel încât proiectarea Constituției din 1991 a început imediat după primele alegeri liber desfășurate în mai 1990. Au fost întrunite Comitetul Adunării Constituante și o comisie parlamentară specială, Comisia de redactare a proiectului Constituției, la ale cărei lucrări au participat 12 deputați, 11 senatori și 5 specialiști (juriști), sub îndrumarea profesorului Antonie Iorgovan, atunci cadru didactic la Facultatea de Drept a Universității din București. În procesul de elaborare, s-a ținut cont atât de experiență constituțională democratică dobândită de români în 1866 și în 1923, cât și de Constituția franceză din 1958, aceasta din urmă fiind principala sursă de inspirație a membrilor Adunării Constituante.
Textul constituțional propus de Comisia de redactare a fost votat în plenul Adunării, 81% (414) dintre membrii acesteia pronunțându-se în favoarea adoptării lui, iar pe 8 decembrie 1991 s-a desfășurat referendumul național pentru aprobarea Constituției, la care au participat aproape 11 milioane de cetățeni români cu drept de vot. Întrebarea „Aprobați Constituția României adoptată de Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991?” a primit răspunsul favorabil de la peste 77% dintre votanți. Prin intrarea acesteia în vigoare, a fost abrogată în totalitate Constituția din 1965.
Opoziția care a existat în legătură cu adoptarea actului fundamental a apărut, pe de-o parte, pe fondul definirii statului și a drepturilor minorităților, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) contestând formularea „stat național”, considerând-o interpretabilă. Tot o cerință a reprezentanților UDMR-ului era și consemnarea în Constituție a dreptului minorității maghiare de
a-și folosi limba maternă în școli, în justiție și în administrație. Pe de altă parte, era criticată modalitatea de reglementare a separației puterilor în stat; Partidul Național Liberal (PNL) și Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD) semnalau că atribuțiile executivului sunt prea mari în comparație cu cele ale organului legislativ.
Conflictele au fost „soluționate” prin impunerea voinței majorității membrilor Comisiei și ai Parlamentului, majoritate deținută de Frontul Salvării Naționale.
Formă și conținut
Potrivit Constituției din 1991, care cuprindea 152 de articole (înainte de revizuirea din 2003), România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, organizat în conformitate cu principalele direcții democratice de guvernare: separația puterilor în stat (funcția executivă fiind îndeplinită de Președinte și de Guvern, cea legislativă de Parlament, iar cea judecătorească de instanțele judecătorești), garantarea drepturilor și libertăților cetățenești (inclusiv egalitatea acestora în fața legii și liberul acces la justiție), instituirea pluripartidismului, funcționarea administrației publice pe baza principiilor descentralizării, deconcentrarii și autonomiei locale etc.
Forma de guvernământ a statului este republica, iar suveranitatea națională aparține poporului român.
În ceea ce privește puterile statului, se stabilește că Parlamentul este bicameral, format din Camera Deputaților și Senat, fiind ales pentru o perioada de 4 ani și având ca principale funcții adoptarea legilor și a bugetului de stat. Guvernul are în sarcina punerea în aplicare a legilor și răspunde politic în fața Parlamentului, astfel încât poate fi demis de Parlament în urma acordării unui vot de neîncredere, printr-o moțiune de cenzură. O altă situație de întrepătrundere a activităților și a funcțiilor celor două organe centrale de stat se remarcă în cazul delegării legislative, când Guvernul poate emite ordonanțe simple sau de urgență ca acte normative cu putere de lege, în urma abilitării sale de către Parlament, cu mențiunea că actele normative sunt verificate ulterior de organul legislativ, care fie le aprobă, fie le respinge.
Președintele, conform textului înainte de revizuire, era ales tot pentru o perioada de 4 ani, pentru cel mult două mandate. Rolul acestuia este prevăzut în mod clar și limitativ în articolul 80 (care, în dezbaterile publice, este interpretat eronat în sensul extinderii domeniului de competență a Președintelui, existând o reală confuzie în ceea ce privește atribuțiile sale, cu precădere cele exercitate în politica internă):
1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
Referitor la drepturile și libertățile cetățenești, acestea sunt specifice unei guvernări democratice; sunt garantate dreptul la viață, libertatea persoanei, libertatea presei, libertatea întrunirilor și a asocierilor, dreptul de vot (exercițiul acestuia este condiționat de împlinirea vârstei de 18 ani) și dreptul de fi ales, interzicerea torturii și a pedepsei cu moartea etc. Modalitatea și situațiile în care se poate restrânge exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți sunt reglementate în articolul 49 al Constituției din 1991 (actualul articol 53, în urmă revizuirii din 2003), care prevede în mod expres circumstanțele care impun aceste măsuri (apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav) și faptul că restrângerea trebuie să fie în mod obligatoriu proporțională cu situația care a determinat-o.
Regimul constituțional actual consacră, de asemenea, mai multe autorități publice a căror activitate nu se încadrează în sfera uneia dintre cele trei puteri clasice ale statului – executiv, legislativ, judecătoresc, dar care funcționează în scopul menținerii echilibrului între puterile statului, pentru asigurarea unei relații echitabile între cetățean și stat sau pentru a veghea, în general, la respectarea principiilor democratice. Se înscriu, printre acestea: Avocatul Poporului, Curtea Constituțională a României (CCR), Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ sau Consiliul Economic și Social.
Avocatul Poporului este instituția creată pentru a proteja cetățenii în raporturile juridice în care intră cu administrația publică, în special cu autoritățile publice executive.
În ceea ce privește Curtea Constituțională a României, această are îndatorirea principală de a garanta supremația Constituției, așadar are puterea de a verifica dacă actele normative emise sunt în concordanță și se subordonează prevederilor constituționale; această procedura de stabilire a conformității normelor cu legea fundamentală se numește control de constituționalitate. Atribuțiile sale, însă, nu se limitează la doar la controlul menționat; Curtea soluționează conflictele de natură constituțională dintre autoritățile publice, veghează desfășurarea procedurii de alegere a Președintelui României si confirmă rezultatul obținut în urma votului, dă avize consultative în situația propunerii de suspendare a Președintelui, supraveghează desfășurarea referendumurilor etc.
Revizuirea din 2003 și alte inițiative eșuate de revizuire
Constituția din 1991 a fost supusă unui singur proces de revizuire, în anul 2003, care s-a încheiat prin adoptarea Legii nr.429/2003. Această acțiune de modificare a formei și a conținutului actului fundamental a fost văzută ca necesară în special din perspectiva nevoii de a stabili un cadru legal care să permită și să favorizeze integrarea României în structurile europene, dar și pentru a reglementa instituțiile statului și relațiile dintre ele în vederea unei mai bune funcționări.
În acest sens, aproape jumătate dintre cele 152 de articole au fost amendate; pe plan intern, mandatul Președintelui României a fost prelungit de la 4 la 5 ani, dreptul de proprietate este, în prezent, garantat (nu doar ocrotit, ca în precedenta formulare), imunitatea parlamentară a fost limitată, a fost eliminat caracterul obligatoriu al serviciului militar, iar minorităților naționale li s-a recunoscut dreptul de a folosi limba maternă în administrație și în justiție.
În ceea ce privește relațiile externe, integrarea în structurile europene și consecințele acestora, a fost introdus un nou titlu (V), care cuprinde dispoziții referitoare la integrarea în Uniunea Europeană (UE) și la aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord. Din acestea derivă capacitatea cetățenilor străini și a apatrizilor de a dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor din România, în conformitate cu condițiile acceptate prin aderarea la UE și posibilitatea străinilor, cetățeni ai unui stat de asemenea membru UE, de a alege sau de a fi aleși pentru funcții locale, dacă sunt rezidenți ai localității în care votează/candidează.
Noua formă a Constituției, care cuprinde 156 de articole, a fost votată de aproape 90% din cetățenii care s-au prezentat la referendumul național convocat în octombrie 2003 și a intrat în vigoare pe 29 octombrie 2003.
De-a lungul timpului, necesitatea adaptării legii fundamentale la nevoile și la cerințele mereu în schimbare ale populației au determinat apariția unor inițiative de revizuire care, însă, nu s-au materializat (excepție făcând, desigur, cea din 2003, descrisă anterior).
În 2008, președintele Traian Băsescu a format o comisie pentru elaborarea unei noi Constituții – proiectul a eșuat; un an mai târziu, inițiativa de revizuire propusă de același președinte a avut o soartă asemănătoare cu precedenta. A fost organizat un referendum consultativ în 2009, care s-a desfășurat în același timp cu alegerile prezidențiale, iar cele două întrebări ridicate vizau trecerea la un Parlament unicameral și reducerea numărului maxim de parlamentari la 300. Ambele măsuri au fost votate afirmativ de cetățeni, însă acestea nu au fost puse în practică până în prezent, contrar lămuririlor emise de CCR în 2012 referitoare la efectele juridice pe care un referendum consultativ trebuie să le producă.
În 2013, o altă comisie parlamentară, condusă de Crin Antonescu, a eșuat propunând un plan de revizuire respins de Curtea Constituțională.
În septembrie 2018, cetățenii români au fost chemați iarăși la vot, de dată această obiectul revizuirii fiind doar articolul 48 al Constituției, pentru a se înlocui cuvântul „soți” cu sintagma „între bărbat și femeie” din formularea: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”. Inițiativa a aparținut Coaliției pentru Familie, care a strâns semnăturile necesare (numărul minim este de 500.000 de semnături, conform articolului 150 din prezenta Constituție), iar propunerea a fost verificată și avizată de CCR, în final cele două Camere ale Parlamentului adoptând-o. Însă pragul minim de prezența la vot, de 30% din numărul total al cetățenilor cu drept de vot, nu a fost întrunit, astfel încât și această inițiativa a eșuat.
În contextul nemulțumirilor și al conflictelor provocate de OUG 13, ultima dintre încercările de revizuire de până acum a avut loc în primăvară anului 2019, când președintele Klaus Iohannis a anunțat temele unui nou referendum, prin care se urmărea interzicerea amnistiei și grațierii pentru infracțiuni de corupție și interzicerea adoptării de către Guvern a ordonanțelor de urgență care să vizeze domeniul justiției, propunându-se extinderea dreptului de a ataca ordonanțele direct la Curtea Constituțională. Deși referendumul din mai 2019 a fost validat, în luna iulie a aceluiași an, printr-o hotărâre emisă de CCR, au fost respinse ambele propuneri, motivându-se că se depășesc limitele revizuirii Constituției.
Inițiativa, procedura și limitele revizuirii sunt înscrise în cele trei articole ale Titlului VII din Constituția României republicată. Prin instituirea precisă a unei proceduri și a unor limite, legea fundamentală rămâne un factor de stabilitate în planul ordinii juridice interne, având menirea de a structura toată legislația infraconstituțională și de a garanta protejarea principiilor și a valorilor democratice, pe care poporul român încearcă să-și reconstruiască conștiința politică de mai bine de 30 de ani.
Sursa imaginii: https://dupa90.ro/timeline-events/8-decembrie#pid=2
Referințe
Adam, R. (2018). Două veacuri de populism românesc. București: Humanitas;
Citre, C. (2016) Documentar: Constituţia României la 25 de ani – între necesitatea revizuirii şi imposibilitatea compromisului. https://www.news.ro/politic-intern/documentar-constitutia-romaniei-la-25-de-ani-intre-necesitatea-revizuirii-si-imposibilitatea-compromisului-1922400008002016120716071808 [Accesat la 25.04.2020];
Deaconu, Ș. (2017). Drept constituțional. Ediția a III-a. București: C.H. Beck;
Focșeneanu, E. (2009). Istoria Constituțională a României (1859-2003). Ediția a IV-a. București: EIKON;
Ghițulescu, M. (2017). Epilogul monarhiei constituționale românești. Revista Bibliotecii Academiei Române, 2(2), pp. 175-188;
Hitchins, K. (2017). România 1866-1947. Ediția a V-a. București: Humanitas;
Kremniz, M. (2014). Amintiri despre Regele Carol I. București: Meteor Publishing;
Osakwe, C. (1979). Theories and Realities of Modern Soviet Constitutional Law: An Analysis of the 1977 USSR Constitution. University of Pennsylvania Law Review, [online] 127(5), pp. 1350-1437. Disponibil la: https://scholarship.law.upenn.edu/penn_law_review/vol127/iss5/3/ [Accesat la 27.04.2020];
Pantelimon, R.V. (2009). Evoluția legislației electorale românești (1864-1938). Analele Universității „OVIDIUS” – Seria Istorie, 6, pp. 107-116;
POP, I.A. coord. (2019). Marea istorie ilustrată a României si a Republicii Moldova. București: Litera;
Porter, I. (2011). Mihai I al României. Regele și Țara. București: ALLFA;
Preda, C. (2011). Rumânii fericiți: vot și putere de la 1831 până în prezent. București: Polirom;
Revista Sfera Politicii, volumul XX, numărul 6 (172), nov.-dec. 2012;
Sbârnă, G. (2012). Constituțiile din perioada interbelică. În: G. Sbârnă, coord. Constituțiile României. Studii. Târgoviște: Cetatea de Scaun, pp. 28-59;
Scurtu, I. (2010). Istoria românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu. București: Mica Valahie.
